Am ajuns în punctul
ăla în care mi se rupe. Greu de
crezut, nu? Credeam că sunt un atoatepăsător, şi o voce care nu avea nevoie să
strige ca să fie auzită. Versurile s-au perimat, punk is dead, God is dead,
ştiu, exemplele îmi arată că nimic nu e degeaba.
Trebuie să stau, să observ, să fiu în linişte
printre oameni care habar n-au de aspectele pe care le spun eu aici. E o asemănare mare cât o diferenţă. Nu vorbesc aici de faptul că
fiecare e unic, ci de treaba că nimeni nu face nimic cu unicitatea asta a sa;
treabă grea al dracului.
Ce pot să fac eu e să nu las omul în pace,
adormit, scârbit şi neîncrezător, privitor în rosu şi verde, spălăcite, spoite
pe perete, arătând o stare nasoală şi vorbind cu intonaţii năclăite în petrol.
Şi mai pot să-i las în pace. Mă înfrânează, eu însumi mă amân din drumul meu
ultraegoist şi ţâşnitor, pentru că... pentru că.
Întotdeauna mai există zile în faţă şi ştiu că îmi
era mai bine dacă nu ştiam asta. Oameni de care îmi pasă, lapte prins pe masă,
o ieşire, ce să fac, să meşteresc la cazemate, să mă distanţez, când eu din
toată fiinţuca mea mă ataşez de oameni, niciodată de lucruri- da, niciodată de
lucruri, de aia le vând-... oamenii nu i-aş vinde uitării şi indiferenţei. Şi
sunt respins gen pleacă bă de-aicea dar nu plec, mă, nu plec, mâhniţilor, sunt
şi eu mâhnit ca şi voi.
Urilor, scuipaţilor, infecţilor, răilor care îmi
aruncaţi în cârcă mie răutatea voastră. O duc şi pe a altora în spate, numai să
ştiu de ce.
Dar ar trebui să mi se rupă de asta, aşa, ca
pentru liniştea mea sufletească aka pacea mea interioară aka întoarcerea la
introspecţie şi la aşteptarea tăcută şi cuminte până la întâlnirea unei leoaice
tinere.
Am alţi ochi; va mai putea leoaica de odinioară să mi-i încânte din
nou?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu