„Spirala cunoaşterii"

Dezarie - Ghettos of Babylon

Letter to the Winter - Bernice - 3D

Specialişti

Buna dimi la toată lumea care citeşte asta seara, dupa orele 24:00. Celor care se aşteaptă ca Apollo să fie previzibil într-o manieră plăcută, de altfel, pentru cine s-a obişnuit să acceseze această pagină pentru noutăţi în ale postărilor, vă mulţumesc! Sunteţi câţi sunteţi, care apreciaţi ceea ce scriu eu nu din interes, nu din nevoia de a epata, dar nici din motivaţii pur intrinsece. Pur şi simplu în loc să vorbesc într-o fereastră de mess sau într-una de fb, spun ceva în mai multe ferestre deodată.
Mi-aş fi dorit ca la secţiunea "comentarii" să se adune ceea ce mi se spune prin fb şi mess depre o postare, însă asta e la latitudinea voastră, eu sunt mulţumit să văd că există un feedback. Pe ce căi vine, e mai puţin important.

 Specialişti, spuneam. În ce?

The Dub Specialists, în dub, soarele, în a furniza energie, agitaţii, în a se bucura de momente, şi autenticii, în a se bucura de viaţă. Specialişti putem găsi oriunde şi oricând, luând la mişto anumite specializări, glumind şi personificând, sau glumind pe seama specializării, specialităţii, domeniului, România, afară şi o dăm în politică. Nimeni macroeconomie. Toţi politică. De parcă ar trebui separate acestea, dar în fine...

Specialiştii sunt batrânii de rând. Cei pe care îi vezi pe stradă, dar îi ocoleşti sau îi consideri simple decoruri ale aglomerării urbane. Un necaz pentru străzi, pentru pieţe şi autobuze.  Da, vă dau dreptate. Nici eu nu-i înţeleg pe inşii şi insele în etate care în goana nebună după un autobuz care oricum "revine" la fiecare cinci  minute, încurcă oprirea în staţie a autobuzului din spate.

Da, vă dau dreptate când se iau şi se spurcă şi se horcăie , dând dovadă de madness (Fanta Shokata, pentru cine mai ţine minte).

Dar pe altceva vreau să insist.

Eu am doi vecini în cartier, în varstă de aprox. 70 ani, cu care, da, am ce vorbi! Sunt deschişi la nou, sunt energici, şmecheri în declaraţii şi în întrebări, poartă ochelari de soare care le stă bine etc.

Am o vecină cu care vorbesc când aştept autobuzul. Dânsei îi pot spune orice, de la de-alde profesiei până la  fete, femei, fetiţe.. (uh, ce-am zis? :-))    ). Interacţionez de parcă ar fi la fel de tânără ca şi mine. Ia lapte dimineaţa (lucru americănesc, după mine; eu, văzând lucrul ăsta doar la ţară sau în Home Alone, sau la Flinstone). Sunt nişte lucruri pe care nu am cum sa le ignor. Aflu lucruri de la ei care nu-mi dau ele însele de bănuit că ar fi lucruri spuse din tinereţile lor, deci de acum 50 ani, în medie.

Am avut colegi bătrâni, cu care vorbeam dimineţile la ieşirea din tură, dulcile convorbiri de dimineaţă. Şi din weekend. Oamenii aceia s-au simţit mai bine că mi-au spus nişte lucruri, şi eu că i-am ascultat.

Bătrânii sunt specialişti în viaţă. Ei pot fi un exemplu aproximativ al efectelor acumulării experienţelor de viaţă.  Experienţe care aparţin altor vremuri, dar aceleiaşi societăţi sau, filozofând puţin, aceluiaşi Timp. Bineînţeles, dincolo de firea fiecăruia, care diferă ca de la cer la pământ.

Ca om, dacă nu eşti volatil dpdv moral şi etic, rămâi acelaşi. dar experienţele de viaţă, după parcurgerea lor, te pune în măsură să vorbeşti, şi te rafinează întru desăvârşirea umană. Pentru că principalul scop în viaţă e acela de a trăi frumos.  

ŞI TACEREA SE AŞTERNE (PASTILĂ)

Ceea ce vedem aici e dama de pică. Şi-un craniu fixat în mod lamentabil lângă desktop, ca să fie în acuitatea vizuală tot timpul. Craniu mic, de nici 10 x 10, din ipsos, smaltuit atat de fain si cumparat în cls. a VIII-a.

Ceea ce vedem aici e părerea de rău.

Ceea ce nu se vede sunt eu. Veşnic tânăr şi ferice, înconjurat în manta-mi.

Sacrificiul trebuie făcut.

Viaţa trebuie să meargă înainte.

Iar eu?...

Găsesc eu o cale.

Lirica lui Deliric1 şi lirica mea

NU ESTE VORBA DE UN "VERSUS", ESTE VORBA DE MOOD AICI, CARE ESTE ASEMĂNĂTOR:

"Şi de-ar veni Iisus...

Şi de-ar veni Iisus...Şi

de-ar veni răsplata secolului 20...,

s-ar răzbuna războaiele şi comunismul.

Iisus vă va deschide ochii moi

dar nu vă va pune alţi nervi

şi alte arii vizuale

în căpăţânile alea ale voastre.

Noi toţi nişte hoţi,

în vizuina şi-n viziunea noastră

n-o să ne ferim de El.

Negreşit o sa fugă El de noi...

Va fi înfometat pe dinauntru.

Va plânge până va rămâne

sarea din marea lui,

acră şi nefolosibilă.

Va f distrus de potoapele noastre de zi cu zi,

va sta în carcase răsturnate de bugati

mâncând dejecţiile câinilor

cu care noi ne spălăm pe mâini.

Asemănător Lui, ce paradox! Ce paradox,

vom înghiţi detergent prin berării

şi-l vom scuipa, curăţindu-L.

Ne va căuta pe sub cărămizi

dar ne va găsi deasupra lor

săltând, săltând, prinzându-I tâmplele

şi tencuindu-le de asfalturi.

„ ‘ţi ‘nezeii mă-tii, Iisuse,

...nu vezi cât e ceasul??
Că trebuia să fi venit aşa demult!!

...(şoptit, fără vlagă) chiar trebuie

să trecem acum printr-un iad

ca să riscăm să dăm de altul?...”.

„Vei fi izbit de cilindri în hale de maşini,

forţat să bagi în tine cică-aer.”.

Vă spun, va deschide gura să ne povăţuiască

dar, în loc de asta, va fi rujat şi pus pe scenă.

„Tu ai făcut cercul de foc, va auzi,

tu ai făcut medicina ilegală şi carnea,

stadioanele, urechelniţele

şi exploatarea sexuală,

manipularea maselor şi hainele de cânepă,

păpădiile şi escrocheriile financiare!”.

„Tu ai băgat toate secolele trecute

în secolul ăsta,tu să le scoţi!”,

vom mai striga noi,

mult bucurându-ne, totuşi,

să-L vedem printre noi."

SILVIAN DAVID

22.08.2009

INIMILE NU SE MAI UNESC

  Inimile nu se mai unesc. Se unesc ochi, mâini şi bani. Dar inimi, nu. Prietenii de timp liber, conjuncturi de entertainment, hliziri şi nu râs, reprimarea emoţiilor, comoditate mereu dosită după aşa-zise argumente, bârfă fără conştiinţă, toate acestea precum şi altele, realităţi pârguite, care prind culoare şi devin atrăgătoare odată cu acumularea experienţei de viaţă. Înveţi să fii ca ei, ca să fie şi ei ca tine. Să nu diferi.

Încerc să înţeleg cât dor poate acumula un om, sau câte doruri. Câte întrebări "De ce?" nespuse, şi câte cemaifaciuri nepuse. Încerc să înţeleg cum de prejudecăţile rămân în picioare indiferent ce le-ai face. Cum de străinătatea unui om nu se şterge niciodată cu adevărat din ochii apropiaţilor.

OBIŞNUINŢA E A DOUA NATURĂ DAR SĂ NU LUĂM TOT CE E OBIŞNUIT CA FIIND NATURAL.

Unde e pacea, tihna, mulţumirea, graţia şi ornamentele sufletului care fac parte tot din suflet?

De ce oamenii seamănă atât de mult unii cu alţii dar ei văd doar diferenţe, deci neconcordanţe, deci respingere, deci indiferenţă?

De ce treci nepăsător(oare) chiar şi pe lângă tine?

Uneşte-te cu inima ta!

Altel, cum?, dar cum te poţi uni cu altele?....

Britains Got Talent

 PENTRU CEI CARE NU SE UITĂ LA TV DAR SE UITĂ PE NET LA CE S-A DAT LA TV. ŞI ÎI MAI ŞI CONSIDERĂ PROŞTI PE CEI CE SE UITĂ LA TV. ÎN CAZUL ĂSTA, AM ŞI EU O ÎNTREBARE: .... OUL, SAU GĂINA?

ONELOVE

 ........ m-am întors la puţin-mai-vechile-mele-preocupări cazuistice, de youtube şi de hobby fără lobby, după o perioadă de rătăcire în banal, niciodată total.

Am mai pus Dezarie pe blog, chiar recent şi chiar piesa asta atât de wtf-istă, cu sunetul foarte basist (atenţie, nu "băsist" ! :)  ).  Şi recunosc, nu mă mai pot despărţi de reggae.

România a vuit în legătură cu venirea lui AlBorosie. Acum vreo doi ani eram la serviciu, când un coleg mă întreabă: ai ascultat AlBorosie?, şi a dat play la un song din telefonul lui. Până atunci nici Bob Marley nu prea ascultasem, darămite Alborosie!

Dupa Puppa Albo, l-am găsit pe Jr. Gong, apoi am dat de cântăreţii de dancehall Mavado şi Busy Signal. Apoi am descoperit-o pe "dezărica", care îndeamnă, iar şi iar,  în video-ul de mai sus, "move militant! ". SOJA m-a uns la suflet toată iarna trecuta....Tiken Jah Fakoly mi-a părut în aceeaşi măsură de exotic şi de fain....

Pe urmă numai eu ştiu ce stare am avut când am ascultat pe un întuneric total, pe jumătate adormit, concerte întregi de Bob Marley.

P.S. : Vă place acest Kinder pentru adulţi? :-))

LUNGUL DRUM AL TĂCERII

Iată cum o tăcere poate aduce linişte. La jumătatea tăcerii, liniştea începe să se aşeze, în straturile interioare ale contemplării sinelui. Şi iată cum tu, cititorule, când citeşti acestea, ştii, sau dacă nu ştii, afli, că aceste cuvinte nu sunt scrise dinainte. Data de pe blog sigur minte.  Petru că în timp ce tu citeşti aici, eu scriu, tot aici. E ca şi cum am vorbi pe chat, cu instant messages. Doar făcând acest exerciţiu de imaginaţie poţi intra în atmosferă.

Nu mai ştiu ce am citit pe facebook, şi mă oftic, dar ştiu sigur că vroia să zică despre lumea care continuă să vorbească în inimă despre ceva, cu toate că omul care deţine inima respectivă nu vorbea. Poate vroia să spună că poate omul tace, dar inima nu-i tace niciodată.

Şi fenomenul ăsta pe facebook  nu cred ca e legat exclusiv de persoana mea, cred ca e unul din curiozităţile naturii mileniului trei; precum fapul că te uiţi la ceas, o dată la câteva minute, dar niciodată nu ştii cât e ceasul.

La ceas te poţi uita, dar la soare, ba! Am impresia ca el tace şi face. Ce face? Scoate vlaga din noi, asta face. Apropo de asta, aveam o vecina bătrână care ţipa mereu, de nu aveam linişte nici pic. Şi întrebam: "Mamaie, dar de ce ţipi în halul ăsta?", la care baba: "Păi, ţip! Ca să afle lumea că încă mai trăiesc!". 

Nu voi elabora aici tot ce îmi trece prin minte. Vreau numai să (îmi) aduc aminte de unele lucruri care poate că nu contează, nu au rost, nu se merită, nu se doreşte a fi, dar ele sunt şi nu le poţi ignora în totalitate. Am scris în primăvară despre zona de confort şi locul în care magia se întâmplă: în afara zonei de confort. Întăresc acest punct de vedere, care nu-mi aparţine, dar îl susţin, prin asta:

Şi repet:

Apoi tac.

SENTIMENT SUPREM

Împroșc cu putere pe oricine-mi cade în cale
ca un înger decăzut din drepturi și venit în oase reale.
Le redau înapoi savoarea, paloarea dispare,
dar ei nu îmi mulțumesc, nici nu mă blesteamă tare,
nici nu mă atacă, nu se declară nici superiori,
nici viceversa, ei sunt fericiți că și-au primit partea
înmulțită de o mie de ori, adică
ce-i al lor de drept, lucruri de gîndire comună
pe când eu sunt mai altruist decât în sine-o faptă
bună.

Uneori, lucrurile imi scapa de sub control
si nu ma mai uit in visterie, sunt in continua reverie,
si scot din inima o mie de energii si le pulverizez in gol,
in campuri electrostatice vii si asa le impart la lume, stii ?
Nu ma observa nimeni niciodata,
intr-una eu improsc si nu sunt observat.
Un fel de efect fara de cauza exista din cauza mea
si a actiunilor mele conjugat.
Si e simpla si convingatoare ignoranta aceasta.

Mai am si alte ganduri, alte aspiratii,
Fierbinte mi-e teasta,
alte idei geniale si nu numai, insa acum
am o misiune dreapta, dorita de mine de mult
in fraiele cotidiene, in franele existentiale,
in sensurile materiei si ale antimateriei
Un cavaler al evenimentelor necunoscute,
un mercenar orb si cosmopolit.
Un setat in a face lumina pe bune,
sub orice forma si peste orice continut.

Ascultand cantece mai intai jucate cu talpile
in tarani necunoscute, apoi reluate profesionist
de nemarginite ori, fara pauza si fara sfarsituri ;
un moment culminant gasea loc incipitului,
niciodata deznodamantului. Inconjurat sunt
de aceste caracteristici, si nici ca voi a le schimba,
nici ca vor a fi inlocuite cu-altceva,

E un comportament tacit, al ambelor părți.
Atitudini incoștiente, însă. Numai eu sunt în stare să pricep,
Să fac și să dezleg acest gen de legământuri și de hârti.
Dar portavocea mi-e departe si eu n-am plamani in piept. / x2 /

Silvian David, 22 mai 2012

IUBESC LA CALD, GÂNDESC LA RECE

Un lucru e cert: dintr-o dată, un spate drept pe un scaun de birou e tot ce îţi trebuie ca să te simţi bine. Alături de un ecran cu acces la Internet, o muzică, ceva accesorii culinare şi refuzul de a dormi. Unii numesc aceasta "Triunghiul Bermudelor": netul, butelcuţa, cămăruţa. Alţii numesc aceasta stil dezordonat de viaţă. Apoi, nu prea cred, lucrurile sunt într-o ordine precisă: netul; butelcuţa; cămăruţa. Sunt trei elemente, deci nouă posibilităţi.. Stil dezordonat? Niet.

Un lucru e cert: nu poate disparea niciun element din acestea două. Cum, care două? Butelcuţa şi cămăruţa. Doar nu netul....

Acum, îmi place netul, îmi place butelcuţa, îmi place locanta. E o idee la care renunţ cu greu, însă cu recunoştinţă. Atâta viaţă e afară şi face-to-face, încât m-aş simţi mult mai puţin viu în acest "triunghi".

Acum nu mă credeţi pe cuvânt, vă rog eu! Însă imi place să îmi imaginez sau să observ stiluri şi scenarii de viaţă. 

Ce căutăm? Pace? Agitaţie? Ideea de teroare? Ideea de soare? Oameni? Suflete? Ţigări?

Nu vă întreb eu pe voi, vreau să vă determin să reflectaţi puţin cazul vostru.

Eu? Nu sunt genul să vă spun îndeaproape asta aici, pe blog.

Ce pot să vă spun e că iubesc la cald, şi gândesc la rece. Şi ce să vezi, la rece până şi căldura rămâne. Dăinuie. 

                                  (eu facui poza asta; poate îmi voi pune şi celelalte poze pe blog)

Mai e chestiunea cum că mulţi spun că prietenia înseamnă două trupuri într-un suflet. Mie mi se pare că se face un pic confuzie cu dragostea dintre un el şi o ea. Prin comparaţie, care merită un superlativ absolut?

Mai ales pe fazele  share-uite pe Facebook, se cam suie prietenia pe un piedestal mai mare decat dragostea.

IF YOU LOVE TWO PEOPLE AT THE SAME TIME, CHOOSE THE SECOND. BECAUSE IF YOU REALLY LOVED THE FIRST, YOU WOULDN’T HAVE FALLEN FOR THE SECOND.

                                                                    JOHNNY DEPP

Doi. Sau nu. Dual. În noi, sau în doi. Singurătate în doi, sau în unu? Nu vreau să dezvolt subiectul prea mult, însă studiile sociologice recente arată că din ce în ce mai mulţi oameni aleg să rămână singuri.

Şi revin la net, butelcuţă şi cămăruţă. ce rol au aceste lucruri în denaturarea sau dereglarea sau de... area stilului de viaţă de acum două decenii? Unde-i balcanismul unui "văleu muicăăăăă patru copchii am făcut cu tine şi tu ce faci muicăăăăă?". Modele occidentale ni se servesc. Noi înghiţim. În toate aspectele vieţii. Nu în toate vieţile, cu toate că tindem să spunem: viaţă personală, viaţă profesională, viaţă sexuală (care diferă, se pare, destul de mult faţă de cea personală, statistic vorbind  :) ).

 Şi revin aici. Până la urmă, în tot ceea ce am hotărât sau în tot ceea ce ni s-ar întâmpla în viaţă, trebuie să fim apţi pentru a ne asuma responsabilitatea, pentru a nu fugi, pentru a putea găsi resursele necesare. Aţi văzut cumva Familia Bundy? Comfort zone e însuşi Al Bundy, cu telecomanda, canapeaua şi mărunţişul ăla care se întinde ca o gumă. 

Instigare la gândire. Dacă mi-a reuşit asta, e bine. Dacă nu, uitaţi aici:

Oare ce rute şi-o alege primăvara

în călătoria ei pe nevrute pe la noi?

Ce?

Şi de ce?

Salive ucigaşe,

vâsc mai preţios decât mercurul,

excrescenţe imperfecte

pe braţe şi crengi,

lianturi care dau dependenţă

şi liane de care te agăţi

şi rămâi în indiferenţă.

Unde-i frumosul,

unde-i savoarea, 

hotarul cu vara?

Ce?

Şi de ce?

Aici putem include orice fel de relaţie interumană. Corect? Two Stupid Dogs. 

...............................................................

Pe final, aici Apollo, iubesc la cald, gândesc la rece, dar iubesc şi când gândesc.

DRAGOSTEA E CA O STEA, LUMINEAZĂ TOATĂ VIAŢA MEA

Frumos. Unele seri sau zile sunt chiar frumoase dacă ştii să ţi le faci aşa. Când oamenii sunt printre oameni, doi sau mai mulţi, în funcţie de specific şi de natură şi de adunătură. Muzica e limba universală, din ea se nasc limbi de foc în mod gentil şi aburind, vizibile nu cui are chef, ci cui merită.

Multă confuzie în gânduri duce la o stare de reggae cu 45 bpm care te absoarbe dar care îţi şi place, nu i te împotriveşti; fericiţi cei sangvinici în temperament, cu toate că sunt ca un HD care se focusează un pic anapoda, augmentează şi diminuează, intensifică şi scapă din vedere câte unele.

SEX, DRUGS AND ROCK & ROLL faţă de cele din poza de mai jos nu sunt tocmai în contradicţie. Nasc confuzie cu asta? Nu e intenţia mea să fac

 

lucrul ăsta.

Ceea ce nu pot înţelege nu pot exprima bine, nici măcar întreba bine. Pot doar spune nu, nu, nu aşa. Niet şi iar niet. Alegem fiecare dintre noi importanţa acestor cuvinte, acestor noţiuni care trăiesc, undeva mai sus decât noi, şi ne consideră pe noi, oamenii, nişte cuvinte şi noţiuni, la rându-ne.

Întotdeauna dacă nu ne putem da noi îndemnuri de niciun fel, trebuie să o facă alţii, cu costuri mari, mici sau, să sperăm, insignifiante. Nu generalizez aici, spun ceva particular, însă îmbrăcat nu în denaturări de sens, ci în coajă; şi trebuie decojit, trebuie văzut, conştientizat, dar înainte de toate, TREBUIE VRUT.

  

Trebuie parcurse melodiile acestea în ordinea " intrarii lor în scenă ", ca să nu trebuiască să îl pomenesc aici pe Jeffrey Sachs şi tu în timpul ăsta să asculţi Aprinde o ţigară. Stinge-o, dă-o dracului, stinge-o dacă nu ai tu nimic aprins în tine! Stinge şi ce-i aprins în tine dacă provoacă scrum. Flăcări purificatoare, atât îţi spun. Şemineul din tine în care flacăra vibrează calm, cu maxim de benign.

Aici l-am pus pe Rachid Taha, cel lăudat de mine mai demult, pe acest blog, pe atunci "la pachet" cu Faudel şi Cheb Khaled.

 Dar când lumea e aşa cum este, când bolnavii nu se mai gândesc la fel la lucrurile acestea aşa de atrăgătoare pentru noi, când cei care au iubit nu mai vor să iubească, cum să nu te gândeşti la două lumi paralele prezente aici, lângă tine, sau din păcate poate chiar în tine? Cum să nu vezi distanţele mari dintr-o distanţă mică? Cum să nu, când unii se îngroapă în muncă şi-şi reprimă dorinţele, când unii se lasă influenţaţi prea mult şi prea eficient de ceilalţi? 

 Înclin a crede că oamenii încă mai au speranţă, însă nu mai cred în ea. Înclin a crede că oamenii ţin cont de trecut, ceea ce e bine, dar cred mai mult în el decât în prezent.

Înclin a crede că trebuie să spun; inner messages, teme sociale, spirituale, pline de resorturi motivaţionale înspre positive thinking, oarecum, ştiu că pot spune despre cum a fost la maimicile sau maimarile concerte sau altele de genul acesta. Însă asta este viaţă (un pic provincială în cazul meu, cu toate că am avut parte de nopţi şi în Capitală), asta o spun un pic degeaba dacă e să o spun.

Multe de spus, limbaj am, însă ăsta e blog personal; şi personal să fie:

TREI IDEI de la trei femei

"Poate era o noapte rotundă când nu ne mai cunoaştem, când tot ce s-a scris s-a uitat, când plecând dintr-un punct ajungi de unde ai plecat...o noapte ce întârzie, punând pe figură fixitatea uitată ,uitând frumosul posibil,cum poate l-au uitat mulţi. "

Poate uitând, reuşim să nu ne mai amintim, după cum e firesc, însă uitarea mecanică e absurdă, iar aducerea aminte nu aduce deloc a pace, a lipsă de riduri pe interior...o foame ce întârzie, punând setea pe primul plan, uitând, ca ceilalţi, gustul zăpezii.
Nu poate, sigur, la cât de departe par toate când departe sunt doar unele lucruri, cu siguranţă paşii încă se fac, cu tălpile proprii, pe urmele proprii sau pe viitoarele urme proprii. Şi tot cu siguranţă, cu eleganţă niciodată, nopţile care dacă nu au fost, ni le putem imagina că au fost, apar pe timp de zi, ca un joc de umbre, şi-n umbrele acelea citeşti ca în zaţul de cafea, iar în dungile de lumină dintre umbre, ca în dungile din palme; ce-a fost e un fel de prezent care pare plauzibil în viitor, şi uite aşa timpurile nasc o dulce confuzie dar un amar totodată, o infuzie.
Parcă bărcile arată mai bine fără motor.

.......................................................

De ce ne place să minţim? Dar nu ne place, adorăm asta! Şi nu e vina noastră întru totul. Sunt anumite mecanisme de care chiar regretăm într-o anumite măsură că există în noi. Însă mai mult ca sigur că adorăm asta şi în mod conştient, provocat. Detector de minciuni? De ce nu detector de adevăruri, ar fi o unealtă mult mai precisă. Manipularea, dezinformarea, şantajul, la tot ce-i rău în lumea asta se asociază minciuna spusă pe jumătate din intregul ei. Vă daţi seama ce probabil se mai ascunde... Dar minţim şi ca să protejăm, cu toate că eu prefer semi-adevărul în cazul acesta. E un subiect previzibil acesta; societatea ne învaţă să minţim, şi, la cat iubim noi societatea.             ........................................ ................


Repetaţi toţi după mine: suntem nişte marionete cu sfori tare fragile, şi dacă am şti cât de fragile sunt, le-am întreţine mult mai bine. Nu repetaţi, nu? De ce oare? Nu-i aşa că vă gândiţi "Cum, noi, marionete? De ce să zic aşa ceva?". ? Din păcate, asta este problema, că vă opriţi aici şi nu vă gândiţi şi la restul de cuvinte. Se poate ca marioneta să fie o metafora pentru întâmplările cu efecte din viaţa noastră; sau practice de genul aerului poluat, sau ceva de genul.

În fine, am întreţine, cu siguranţă, mult mai bine sforile cu care suntem... mânuiţi...., nu ca să fim mânuiţi mai bine, ci să avem noi control mai mare, să funcţionăm bine, să nu ne rămână membrele în situaţii de viaţă ciudate. De inevitabil nu ne putem ruga să nu apară. De întâmplări nu ne putem feri totalmente, sau la infinit. Valoarea unei vieţi, via Paraziţii, spune multe. Live the life, don't worry to much and be happy but not too happy, trust what's from above but don't make it a life purpose; it's all fine, nu ţi se întâmplă numai ţie, aşa cum tind eu să cred că mi se întâmplă când scap autobuzul; dacă mă uit la mulţi alţii, şi ei îl scapă. Eu trebuie să fac ceva, dacă pot, sa nu îl mai scap, sau să în scap mai puţin. Nu să mi pun capul în ţeava de eşapament.

App, " FATE DOESN'T DECIDE EVERYTHING; PEOPLE GET TO CHOOSE". Asta mi s-a expus în seara asta ca şi subiect, ulterior unei răsfoiri de poze cu Charlize Theron. Întâmplarea face ca vorba asta din ghilimele să fie o replică pe care am reţinut-o (cred că era pusă să fie reţinută, prim-plan pe Charlize, linişte în film etc) din filmul  Hancock, 2008, film vazul de mine tot în seara asta penru prima dată. Şi tot întâmplarea face ca asta să fie o formulare care se referă la ce am formulat eu cel mai mult în anul curent, 2012.
Întâmplare, deci. Ce, credeţi că a fost soartă??? Să fim serioşi...

VÂNARE DE VÂNT (pastila)

Cuprins de o stare unicat, pe unu martie, am intrat pe o gură de metrou ca să ies pe alta, la Victoriei. Şi melodia din titlu o auzeam la muzicuţă. Omul care cânta la metrou avea căciula, îmblanită dar goală totodată, în faţa lui. Am fredonat refrenul când am trecut pe lângă el, şi am văzut că avea o privire mulţumită; probabil că nu vroiam în acea clipă să dau bani, ci altceva. Apoi, mi-am continuat drumul spre demisolul cadeţilor (pentru cunoscători).

Azi, patru martie, am avut iar de-a face cu vântul; l-am contemplat în termeni de suflare de viaţă, de Roah, de vânt desparţitor de ape, de ceva pe care îl vezi doar prin efectele produse, şi pe care nu-l poţi controla.

Mă opresc aici. Tind să devin mult prea inexact, şi chiar de... necontrolat. Închideţi-vă ferestrele, să nu intre vântul.

A SE CITI CU PIESA LUI JAMES BROWN PE FUNDAL

 

Omul care aduce Soarele trebuie adus.

Omul care păstrează Soarele trebuie păstrat.

Omul care aduce Soarele

Nu preferă să-l pună peste zăpezi,

Deşi l-a pus.

Omul acesta are cui să aducă Soarele.

Însă nu găseşte cum să îl aşeze ;

Oriunde l-ar pune,

Curtea interioară a căminului

Ar rămâne umbrită.

Oricum l-ar aşeza în zenit,

Umbrele găsi-vor loc

Să dănţuie înspre resemnarea

Primitorului de Soare.

Omul care a adus Soarele

Işi asuma strălucirea lui.

Dar nu işi asumă umbrele

Fără de care totul poate fi,

Însa nimic nu-i.

Privind versurile acestea ca pe un motto necizelat, nepieptănat, vreau să continui prin a spune că recent, cineva îmi spunea că a învaţat să se lupte până şi cu propria persoană.  Oare când va vedea că acest lucru nu e soluţia la nicio problemă, ci, din contră, o nouă problemă creată pe dedesuptul problemei în cauză? Dacă tot ne împarţim în două ca să putem exprima această "luptă", voi continua în aceeaşi notă pentru a sublinia faptul că e mai bine să facem echipă noi cu noi înşine. E o perspectivă mult mai constructivă.

În viaţă ar trebui să strălucim; şi nu palid şi scurt, ca o stea căzătoare, ci ca un soare cu traseu lung de boltă. Umbrit de eclipse, mâncat de pete solare, oricum. Încrederea în sine, în forţele proprii, în visele proprii dacă ele nu sunt absurde, în forţele divine dacă acelea nu exclud şi forţele proprii, în oamenii ceilalţi, dar nu încrederea oarbă în ei, nici îndoiala generalizată, curajul de a implica felurite resurse zi de zi într-o proporţie bună şi într-o cantitate considerabilă , toate acestea sunt căi rapide, interconectate şi nu neapărat bătătorite, căi spre orice, poteci montane pe care dacă mergi muţi munţii din loc; mişcare, într-adevăr.

În şcoală am învăţat să nu ne dăm bătuţi până nu ne iese; eram şi împinşi de la spate, ce-i drept, însă aşa am învăţat: să încercăm alternative, să citim iar şi iar enunţul problemei, să punem corect, şi subliniez corect, datele problemei. numai că după şcoală, în viaţă, nu ne-a mai împins nimeni de la spate; şi, dintr-un motiv care îmi scapă, am renunţat la aceste deprinderi, ne sunt mult mai uşoare resemnarea, compromisul, ascunderea pe după chibrit în spatele unei oglinzi, amânarea şi altele. 

Schimbarea, de oricare natură ar fi, nu e preferată, nu pare logică niciodată (însă nevoia de schimbare e ardentă prin definiţie, dar păstrată latentă, ca să ne jucăm puţin cu noţiunile), e în certuri cu perioadele de timp, e în opoziţie cu obişnuinţa şi siguranţa şi alţi termeni de stabilitate financiară, psihică, emoţională, pernei, acoperişului; uitaţi câte motive ca să nu schimbăm nimic, ci să lăsăm să se schimbe sau, uneori, să luptăm contra schimbării.

Suntem cumva pioni ai stabilităţii şi ai schimbării? dacă păstrăm registrul dar schimbăm foaia, putem spune că, îndreptându-ne la schimbări, schimbări şi iar schimbări, putem ajunge în dependenţa schimbărilor frivole, care aduc superficialitate. Dar, şi aici este un mare dar, superficialitatea se poate găsi şi într-o stabilitate, iar autenticitatea făcându-şi loc în ideea de schimbare; în cazul acesta, nu e nicio stabilitate autentică, nicio schimbare autentică, nici o idee dusă până la capăt, nici o nevoie rezolvată.

Viaţă scurtă, searbădă şi-atât?

Sau viceversa?

- - descriere wiki - -

Dub Inc. , adaugată la lista cu trupele mele de suflet; acum e oficial!

 

Doarme lumea, unii oameni trăiesc, alţii dooooooo, ooo, ooo, rm pe ei. Unii visează, alţii se trezesc dimineaţa în postura de sclavi ai cafelei şi a drumului spre muncă şi habaaar n-au dacă au visat sau nu ceva. Şi ei numesc asta maturizare.
Unii caută autenticitatea, alţii hărmălaia de colcăiri ale minciunilor, şi cei care caută adevărul sunt numiţi imaturi, idealişti, naivi, sensibili, slabi, momâi şi alte cele.
Mulţi stârpesc orice ştiinţe umaniste din ei şi adoptă ori exactităţi maşinăriste, ori filosofii radicaliste, ori spirit culturalo-civico-ateisto-răhăţit, şi vin la umanişti şi le spun " bă artistule", "bă fătălăule".
Nu sunt două tabere aici; aici e vorba de individ in sine; de taberele din sinea lui. de fronturile de pace sau de fronturile de luptă.
Viaţa unora le-a părut scurtă, searbadă şi-atât.
A ta cum este?

ODĂ EI (partea a doua)

Şi te-aş iubi în ianuarie...

Talie dulce de chitară

   Imposibil de scris ceva aici. Totuşi, text se cade a fi: Soja- Jah atmosphere pentru mood ca şi introducere, sau tot pe post de introducere asta sau furtuna asta , aceasta demi-apocalipsă, această melancolie,  aici o trăire de moment, exclusiv aici ce-a fost, va rog nu vă intristaţi pentru că trebuie să mai şi zâmbim, acesta pentru că trebuie să redevenim serioşi, aici şi numai aici momentul culminant. Deznodământ?...  unicul ... singurul .