Citeam astăzi despre Jean-Paul Sartre şi am aflat că a ştiut să răspundă cu
exactitate prin ce vrea el să fie ţinut minte de către posteritate. De parcă
întreaga viaţă a plănuit asta, în secretul lui (care cu siguranţă ar fi fost,
presupunând una ca asta, şi secretul vestitei Simone de Beauvoir).
Cuvântul scris împinge spre nefiinţă. Strugurele se destăinuie
omului prin vinul dulce, vechi. Astfel cuvintele sunt esenţa poetului
transformat. Şi amintirile, cele mai bune fotografii. Pentru că toate au un
tâlc, şi toate versurile un meşteşug, şi rândurile o nuanţă asemănătoare prin
substanţă cu şlefuirea de rindea a corzilor chitarelor cu buricele degetelor.
Lirismul care trece prin unii dintre noi ca un fulger globular mistifică şi
mistuieşte pe dinăuntru; aproape vizibil, cu siguranţă perceptibil, el trece şi
împinge condeiul, cerneala, buclele unele sub altele, tot înspre dreapta,
stratificat şi încărcat, culoarea prinzând rădăcini într-un pământ alb şi
fertil.
Oglindă mai dreaptă şi mai etanşă nu este; carnea unui om intră într-o
clepsidră cu nisip căţărător şi picură în contra-ploaie pe un tavan lizibil.
Şi
asta e tot.
* * * * *
Virginitatea spirituală nenoroceşte
când e singură, precum pădurea virgină care nu e ca altele, descoperită dar
lăsată virgină, deci protejată, ci pur şi simplu pură, magistrală totuşi
ignorată.
Se nenoroceşte, da, dar şi nenoroceşte,
precum mocnirea ruginii în foaia de fier, în sufletul plin de molii care
vorbeşte, prin faptele sale, în dodii.
O necunoscută, asta se gândeşte că
este, îşi spune sieşi că nu-i, că nu e vrută sau că nu poate încă.
De pregătire nici nu poate fi
vorba, în primul rând psihicul dictează, da, pregătirea mentalo-spirituală, de
parcă ai da prin raţiune o direcţie şi prin spirit un sens…
* * * * *
,, la ora asta în lume pe ziduri se caţără spaima ca o
iedera japoneza încerc să descriu muzica ei monotonă pentru că spaima cântă
fără pic de ruşine despre copiii firavi care se răsucesc prin somn, despre bărbatul
părăsit de femeia lui. despre bărbatul părăsit de femeia lui despre sângele
nostru al tuturora.
ea spune că
nimic nu pare mai de preţ decât umbra unei tâmple abia înmugurite. sau decat
strigătul sau decât limba strecurată printre datele pavajului cântec incoerent-
spaima nu are nici logică nici măsură.”
Mi-e teamă să mă gândesc la câte spaime poate aduna un om în el. Totuşi
dragoste sau frică, dragoste sau frică, asta judec de ceva vreme încoace. Am
vorbit despre asta, am arătat pe calea reţelei mondiale, dar teama cuprinde
prea multe în ea, ca un singur muşuroi înglobator, sau trandafir de soiul care
se poate înmulţi prin butăşire.
Ştiu visele plăpânzilor, au fost şi ale mele, şi credeam în coşmarurile
proprii mai cuprinzător decât în conceptele de iele şi moroi.
Mi-e teamă de prin ce nu am trecut în viaţă; am greaţă la gândul unor
necazuri în faţă; îmi va fi teamă şi de încercările care au fost, dureroase în
aceeaşi măsură în care poate să doară dispariţia sensului de pe o direcţie.
Dragoste, sau frică?
„Dragostea e ca o stea, luminează toată viaţa mea”, mă învăţa cineva numit Chimie.
„E ultimul ceas în care poți
să-ți dai seama
că nu psihiatrul, ci dragostea-nvinge teama.”, mă atenţiona cineva numit Cedry2k.
că nu psihiatrul, ci dragostea-nvinge teama.”, mă atenţiona cineva numit Cedry2k.