DRAGOSTEA E CA O STEA, LUMINEAZĂ TOATĂ VIAŢA MEA

Frumos. Unele seri sau zile sunt chiar frumoase dacă ştii să ţi le faci aşa. Când oamenii sunt printre oameni, doi sau mai mulţi, în funcţie de specific şi de natură şi de adunătură. Muzica e limba universală, din ea se nasc limbi de foc în mod gentil şi aburind, vizibile nu cui are chef, ci cui merită.

Multă confuzie în gânduri duce la o stare de reggae cu 45 bpm care te absoarbe dar care îţi şi place, nu i te împotriveşti; fericiţi cei sangvinici în temperament, cu toate că sunt ca un HD care se focusează un pic anapoda, augmentează şi diminuează, intensifică şi scapă din vedere câte unele.

SEX, DRUGS AND ROCK & ROLL faţă de cele din poza de mai jos nu sunt tocmai în contradicţie. Nasc confuzie cu asta? Nu e intenţia mea să fac

 

lucrul ăsta.

Ceea ce nu pot înţelege nu pot exprima bine, nici măcar întreba bine. Pot doar spune nu, nu, nu aşa. Niet şi iar niet. Alegem fiecare dintre noi importanţa acestor cuvinte, acestor noţiuni care trăiesc, undeva mai sus decât noi, şi ne consideră pe noi, oamenii, nişte cuvinte şi noţiuni, la rându-ne.

Întotdeauna dacă nu ne putem da noi îndemnuri de niciun fel, trebuie să o facă alţii, cu costuri mari, mici sau, să sperăm, insignifiante. Nu generalizez aici, spun ceva particular, însă îmbrăcat nu în denaturări de sens, ci în coajă; şi trebuie decojit, trebuie văzut, conştientizat, dar înainte de toate, TREBUIE VRUT.

  

Trebuie parcurse melodiile acestea în ordinea " intrarii lor în scenă ", ca să nu trebuiască să îl pomenesc aici pe Jeffrey Sachs şi tu în timpul ăsta să asculţi Aprinde o ţigară. Stinge-o, dă-o dracului, stinge-o dacă nu ai tu nimic aprins în tine! Stinge şi ce-i aprins în tine dacă provoacă scrum. Flăcări purificatoare, atât îţi spun. Şemineul din tine în care flacăra vibrează calm, cu maxim de benign.

Aici l-am pus pe Rachid Taha, cel lăudat de mine mai demult, pe acest blog, pe atunci "la pachet" cu Faudel şi Cheb Khaled.

 Dar când lumea e aşa cum este, când bolnavii nu se mai gândesc la fel la lucrurile acestea aşa de atrăgătoare pentru noi, când cei care au iubit nu mai vor să iubească, cum să nu te gândeşti la două lumi paralele prezente aici, lângă tine, sau din păcate poate chiar în tine? Cum să nu vezi distanţele mari dintr-o distanţă mică? Cum să nu, când unii se îngroapă în muncă şi-şi reprimă dorinţele, când unii se lasă influenţaţi prea mult şi prea eficient de ceilalţi? 

 Înclin a crede că oamenii încă mai au speranţă, însă nu mai cred în ea. Înclin a crede că oamenii ţin cont de trecut, ceea ce e bine, dar cred mai mult în el decât în prezent.

Înclin a crede că trebuie să spun; inner messages, teme sociale, spirituale, pline de resorturi motivaţionale înspre positive thinking, oarecum, ştiu că pot spune despre cum a fost la maimicile sau maimarile concerte sau altele de genul acesta. Însă asta este viaţă (un pic provincială în cazul meu, cu toate că am avut parte de nopţi şi în Capitală), asta o spun un pic degeaba dacă e să o spun.

Multe de spus, limbaj am, însă ăsta e blog personal; şi personal să fie:

TREI IDEI de la trei femei

"Poate era o noapte rotundă când nu ne mai cunoaştem, când tot ce s-a scris s-a uitat, când plecând dintr-un punct ajungi de unde ai plecat...o noapte ce întârzie, punând pe figură fixitatea uitată ,uitând frumosul posibil,cum poate l-au uitat mulţi. "

Poate uitând, reuşim să nu ne mai amintim, după cum e firesc, însă uitarea mecanică e absurdă, iar aducerea aminte nu aduce deloc a pace, a lipsă de riduri pe interior...o foame ce întârzie, punând setea pe primul plan, uitând, ca ceilalţi, gustul zăpezii.
Nu poate, sigur, la cât de departe par toate când departe sunt doar unele lucruri, cu siguranţă paşii încă se fac, cu tălpile proprii, pe urmele proprii sau pe viitoarele urme proprii. Şi tot cu siguranţă, cu eleganţă niciodată, nopţile care dacă nu au fost, ni le putem imagina că au fost, apar pe timp de zi, ca un joc de umbre, şi-n umbrele acelea citeşti ca în zaţul de cafea, iar în dungile de lumină dintre umbre, ca în dungile din palme; ce-a fost e un fel de prezent care pare plauzibil în viitor, şi uite aşa timpurile nasc o dulce confuzie dar un amar totodată, o infuzie.
Parcă bărcile arată mai bine fără motor.

.......................................................

De ce ne place să minţim? Dar nu ne place, adorăm asta! Şi nu e vina noastră întru totul. Sunt anumite mecanisme de care chiar regretăm într-o anumite măsură că există în noi. Însă mai mult ca sigur că adorăm asta şi în mod conştient, provocat. Detector de minciuni? De ce nu detector de adevăruri, ar fi o unealtă mult mai precisă. Manipularea, dezinformarea, şantajul, la tot ce-i rău în lumea asta se asociază minciuna spusă pe jumătate din intregul ei. Vă daţi seama ce probabil se mai ascunde... Dar minţim şi ca să protejăm, cu toate că eu prefer semi-adevărul în cazul acesta. E un subiect previzibil acesta; societatea ne învaţă să minţim, şi, la cat iubim noi societatea.             ........................................ ................


Repetaţi toţi după mine: suntem nişte marionete cu sfori tare fragile, şi dacă am şti cât de fragile sunt, le-am întreţine mult mai bine. Nu repetaţi, nu? De ce oare? Nu-i aşa că vă gândiţi "Cum, noi, marionete? De ce să zic aşa ceva?". ? Din păcate, asta este problema, că vă opriţi aici şi nu vă gândiţi şi la restul de cuvinte. Se poate ca marioneta să fie o metafora pentru întâmplările cu efecte din viaţa noastră; sau practice de genul aerului poluat, sau ceva de genul.

În fine, am întreţine, cu siguranţă, mult mai bine sforile cu care suntem... mânuiţi...., nu ca să fim mânuiţi mai bine, ci să avem noi control mai mare, să funcţionăm bine, să nu ne rămână membrele în situaţii de viaţă ciudate. De inevitabil nu ne putem ruga să nu apară. De întâmplări nu ne putem feri totalmente, sau la infinit. Valoarea unei vieţi, via Paraziţii, spune multe. Live the life, don't worry to much and be happy but not too happy, trust what's from above but don't make it a life purpose; it's all fine, nu ţi se întâmplă numai ţie, aşa cum tind eu să cred că mi se întâmplă când scap autobuzul; dacă mă uit la mulţi alţii, şi ei îl scapă. Eu trebuie să fac ceva, dacă pot, sa nu îl mai scap, sau să în scap mai puţin. Nu să mi pun capul în ţeava de eşapament.

App, " FATE DOESN'T DECIDE EVERYTHING; PEOPLE GET TO CHOOSE". Asta mi s-a expus în seara asta ca şi subiect, ulterior unei răsfoiri de poze cu Charlize Theron. Întâmplarea face ca vorba asta din ghilimele să fie o replică pe care am reţinut-o (cred că era pusă să fie reţinută, prim-plan pe Charlize, linişte în film etc) din filmul  Hancock, 2008, film vazul de mine tot în seara asta penru prima dată. Şi tot întâmplarea face ca asta să fie o formulare care se referă la ce am formulat eu cel mai mult în anul curent, 2012.
Întâmplare, deci. Ce, credeţi că a fost soartă??? Să fim serioşi...

VÂNARE DE VÂNT (pastila)

Cuprins de o stare unicat, pe unu martie, am intrat pe o gură de metrou ca să ies pe alta, la Victoriei. Şi melodia din titlu o auzeam la muzicuţă. Omul care cânta la metrou avea căciula, îmblanită dar goală totodată, în faţa lui. Am fredonat refrenul când am trecut pe lângă el, şi am văzut că avea o privire mulţumită; probabil că nu vroiam în acea clipă să dau bani, ci altceva. Apoi, mi-am continuat drumul spre demisolul cadeţilor (pentru cunoscători).

Azi, patru martie, am avut iar de-a face cu vântul; l-am contemplat în termeni de suflare de viaţă, de Roah, de vânt desparţitor de ape, de ceva pe care îl vezi doar prin efectele produse, şi pe care nu-l poţi controla.

Mă opresc aici. Tind să devin mult prea inexact, şi chiar de... necontrolat. Închideţi-vă ferestrele, să nu intre vântul.

A SE CITI CU PIESA LUI JAMES BROWN PE FUNDAL

 

Omul care aduce Soarele trebuie adus.

Omul care păstrează Soarele trebuie păstrat.

Omul care aduce Soarele

Nu preferă să-l pună peste zăpezi,

Deşi l-a pus.

Omul acesta are cui să aducă Soarele.

Însă nu găseşte cum să îl aşeze ;

Oriunde l-ar pune,

Curtea interioară a căminului

Ar rămâne umbrită.

Oricum l-ar aşeza în zenit,

Umbrele găsi-vor loc

Să dănţuie înspre resemnarea

Primitorului de Soare.

Omul care a adus Soarele

Işi asuma strălucirea lui.

Dar nu işi asumă umbrele

Fără de care totul poate fi,

Însa nimic nu-i.

Privind versurile acestea ca pe un motto necizelat, nepieptănat, vreau să continui prin a spune că recent, cineva îmi spunea că a învaţat să se lupte până şi cu propria persoană.  Oare când va vedea că acest lucru nu e soluţia la nicio problemă, ci, din contră, o nouă problemă creată pe dedesuptul problemei în cauză? Dacă tot ne împarţim în două ca să putem exprima această "luptă", voi continua în aceeaşi notă pentru a sublinia faptul că e mai bine să facem echipă noi cu noi înşine. E o perspectivă mult mai constructivă.

În viaţă ar trebui să strălucim; şi nu palid şi scurt, ca o stea căzătoare, ci ca un soare cu traseu lung de boltă. Umbrit de eclipse, mâncat de pete solare, oricum. Încrederea în sine, în forţele proprii, în visele proprii dacă ele nu sunt absurde, în forţele divine dacă acelea nu exclud şi forţele proprii, în oamenii ceilalţi, dar nu încrederea oarbă în ei, nici îndoiala generalizată, curajul de a implica felurite resurse zi de zi într-o proporţie bună şi într-o cantitate considerabilă , toate acestea sunt căi rapide, interconectate şi nu neapărat bătătorite, căi spre orice, poteci montane pe care dacă mergi muţi munţii din loc; mişcare, într-adevăr.

În şcoală am învăţat să nu ne dăm bătuţi până nu ne iese; eram şi împinşi de la spate, ce-i drept, însă aşa am învăţat: să încercăm alternative, să citim iar şi iar enunţul problemei, să punem corect, şi subliniez corect, datele problemei. numai că după şcoală, în viaţă, nu ne-a mai împins nimeni de la spate; şi, dintr-un motiv care îmi scapă, am renunţat la aceste deprinderi, ne sunt mult mai uşoare resemnarea, compromisul, ascunderea pe după chibrit în spatele unei oglinzi, amânarea şi altele. 

Schimbarea, de oricare natură ar fi, nu e preferată, nu pare logică niciodată (însă nevoia de schimbare e ardentă prin definiţie, dar păstrată latentă, ca să ne jucăm puţin cu noţiunile), e în certuri cu perioadele de timp, e în opoziţie cu obişnuinţa şi siguranţa şi alţi termeni de stabilitate financiară, psihică, emoţională, pernei, acoperişului; uitaţi câte motive ca să nu schimbăm nimic, ci să lăsăm să se schimbe sau, uneori, să luptăm contra schimbării.

Suntem cumva pioni ai stabilităţii şi ai schimbării? dacă păstrăm registrul dar schimbăm foaia, putem spune că, îndreptându-ne la schimbări, schimbări şi iar schimbări, putem ajunge în dependenţa schimbărilor frivole, care aduc superficialitate. Dar, şi aici este un mare dar, superficialitatea se poate găsi şi într-o stabilitate, iar autenticitatea făcându-şi loc în ideea de schimbare; în cazul acesta, nu e nicio stabilitate autentică, nicio schimbare autentică, nici o idee dusă până la capăt, nici o nevoie rezolvată.

Viaţă scurtă, searbădă şi-atât?

Sau viceversa?

- - descriere wiki - -