TREI idei de la TREI femei ( II )

Citeam astăzi despre Jean-Paul Sartre şi am aflat că a ştiut să răspundă cu exactitate prin ce vrea el să fie ţinut minte de către posteritate. De parcă întreaga viaţă a plănuit asta, în secretul lui (care cu siguranţă ar fi fost, presupunând una ca asta, şi secretul vestitei Simone de Beauvoir).

Cuvântul scris împinge spre nefiinţă. Strugurele se destăinuie omului prin vinul dulce, vechi. Astfel cuvintele sunt esenţa poetului transformat. Şi amintirile, cele mai bune fotografii. Pentru că toate au un tâlc, şi toate versurile un meşteşug, şi rândurile o nuanţă asemănătoare prin substanţă cu şlefuirea de rindea a corzilor chitarelor cu buricele degetelor.

Lirismul care trece prin unii dintre noi ca un fulger globular mistifică şi mistuieşte pe dinăuntru; aproape vizibil, cu siguranţă perceptibil, el trece şi împinge condeiul, cerneala, buclele unele sub altele, tot înspre dreapta, stratificat şi încărcat, culoarea prinzând rădăcini într-un pământ alb şi fertil.

Oglindă mai dreaptă şi mai etanşă nu este; carnea unui om intră într-o clepsidră cu nisip căţărător şi picură în contra-ploaie pe un tavan lizibil.

Şi asta e tot.

* * * * *

Virginitatea spirituală nenoroceşte când e singură, precum pădurea virgină care nu e ca altele, descoperită dar lăsată virgină, deci protejată, ci pur şi simplu pură, magistrală totuşi ignorată.

Se nenoroceşte, da, dar şi nenoroceşte, precum mocnirea ruginii în foaia de fier, în sufletul plin de molii care vorbeşte, prin faptele sale, în dodii.

O necunoscută, asta se gândeşte că este, îşi spune sieşi că nu-i, că nu e vrută sau că nu poate încă.

De pregătire nici nu poate fi vorba, în primul rând psihicul dictează, da, pregătirea mentalo-spirituală, de parcă ai da prin raţiune o direcţie şi prin spirit un sens…  

* * * * * 

,, la ora asta în lume pe ziduri se caţără spaima ca o iedera japoneza încerc să descriu muzica ei monotonă pentru că spaima cântă fără pic de ruşine despre copiii firavi care se răsucesc prin somn, despre bărbatul părăsit de femeia lui. despre bărbatul părăsit de femeia lui despre sângele nostru al tuturora.

                       --citat aproape exact din Virgil Mazilescu--

 ea spune că nimic nu pare mai de preţ decât umbra unei tâmple abia înmugurite. sau decat strigătul sau decât limba strecurată printre datele pavajului cântec incoerent- spaima nu are nici logică nici măsură.” 

Mi-e teamă să mă gândesc la câte spaime poate aduna un om în el. Totuşi dragoste sau frică, dragoste sau frică, asta judec de ceva vreme încoace. Am vorbit despre asta, am arătat pe calea reţelei mondiale, dar teama cuprinde prea multe în ea, ca un singur muşuroi înglobator, sau trandafir de soiul care se poate înmulţi prin butăşire.

Ştiu visele plăpânzilor, au fost şi ale mele, şi credeam în coşmarurile proprii mai cuprinzător decât în conceptele de iele şi moroi.

Mi-e teamă de prin ce nu am trecut în viaţă; am greaţă la gândul unor necazuri în faţă; îmi va fi teamă şi de încercările care au fost, dureroase în aceeaşi măsură în care poate să doară dispariţia sensului de pe o direcţie.

Dragoste, sau frică?

„Dragostea e ca o stea, luminează toată viaţa mea”, mă învăţa cineva numit Chimie.

„E ultimul ceas în care poți să-ți dai seama
că nu psihiatrul, ci dragostea-nvinge teama.”, mă atenţiona cineva numit Cedry2k.