"Poate era o noapte rotundă când nu ne mai cunoaştem, când tot ce s-a scris s-a uitat, când plecând dintr-un punct ajungi de unde ai plecat...o noapte ce întârzie, punând pe figură fixitatea uitată ,uitând frumosul posibil,cum poate l-au uitat mulţi. "
Poate uitând, reuşim să nu ne mai amintim, după cum e firesc, însă uitarea mecanică e absurdă, iar aducerea aminte nu aduce deloc a pace, a lipsă de riduri pe interior...o foame ce întârzie, punând setea pe primul plan, uitând, ca ceilalţi, gustul zăpezii.
Nu poate, sigur, la cât de departe par toate când departe sunt doar unele lucruri, cu siguranţă paşii încă se fac, cu tălpile proprii, pe urmele proprii sau pe viitoarele urme proprii. Şi tot cu siguranţă, cu eleganţă niciodată, nopţile care dacă nu au fost, ni le putem imagina că au fost, apar pe timp de zi, ca un joc de umbre, şi-n umbrele acelea citeşti ca în zaţul de cafea, iar în dungile de lumină dintre umbre, ca în dungile din palme; ce-a fost e un fel de prezent care pare plauzibil în viitor, şi uite aşa timpurile nasc o dulce confuzie dar un amar totodată, o infuzie.
Parcă bărcile arată mai bine fără motor.
.......................................................
De ce ne place să minţim? Dar nu ne place, adorăm asta! Şi nu e vina noastră întru totul. Sunt anumite mecanisme de care chiar regretăm într-o anumite măsură că există în noi. Însă mai mult ca sigur că adorăm asta şi în mod conştient, provocat. Detector de minciuni? De ce nu detector de adevăruri, ar fi o unealtă mult mai precisă. Manipularea, dezinformarea, şantajul, la tot ce-i rău în lumea asta se asociază minciuna spusă pe jumătate din intregul ei. Vă daţi seama ce probabil se mai ascunde... Dar minţim şi ca să protejăm, cu toate că eu prefer semi-adevărul în cazul acesta. E un subiect previzibil acesta; societatea ne învaţă să minţim, şi, la cat iubim noi societatea. ........................................ ................
Repetaţi toţi după mine: suntem nişte marionete cu sfori tare fragile, şi dacă am şti cât de fragile sunt, le-am întreţine mult mai bine. Nu repetaţi, nu? De ce oare? Nu-i aşa că vă gândiţi "Cum, noi, marionete? De ce să zic aşa ceva?". ? Din păcate, asta este problema, că vă opriţi aici şi nu vă gândiţi şi la restul de cuvinte. Se poate ca marioneta să fie o metafora pentru întâmplările cu efecte din viaţa noastră; sau practice de genul aerului poluat, sau ceva de genul.
În fine, am întreţine, cu siguranţă, mult mai bine sforile cu care suntem... mânuiţi...., nu ca să fim mânuiţi mai bine, ci să avem noi control mai mare, să funcţionăm bine, să nu ne rămână membrele în situaţii de viaţă ciudate. De inevitabil nu ne putem ruga să nu apară. De întâmplări nu ne putem feri totalmente, sau la infinit. Valoarea unei vieţi, via Paraziţii, spune multe. Live the life, don't worry to much and be happy but not too happy, trust what's from above but don't make it a life purpose; it's all fine, nu ţi se întâmplă numai ţie, aşa cum tind eu să cred că mi se întâmplă când scap autobuzul; dacă mă uit la mulţi alţii, şi ei îl scapă. Eu trebuie să fac ceva, dacă pot, sa nu îl mai scap, sau să în scap mai puţin. Nu să mi pun capul în ţeava de eşapament.
App, " FATE DOESN'T DECIDE EVERYTHING; PEOPLE GET TO CHOOSE". Asta mi s-a expus în seara asta ca şi subiect, ulterior unei răsfoiri de poze cu Charlize Theron. Întâmplarea face ca vorba asta din ghilimele să fie o replică pe care am reţinut-o (cred că era pusă să fie reţinută, prim-plan pe Charlize, linişte în film etc) din filmul Hancock, 2008, film vazul de mine tot în seara asta penru prima dată. Şi tot întâmplarea face ca asta să fie o formulare care se referă la ce am formulat eu cel mai mult în anul curent, 2012.
Întâmplare, deci. Ce, credeţi că a fost soartă??? Să fim serioşi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu