luni, 5 martie 2012

A SE CITI CU PIESA LUI JAMES BROWN PE FUNDAL

 


Omul care aduce Soarele trebuie adus.
Omul care păstrează Soarele trebuie păstrat.
Omul care aduce Soarele
Nu preferă să-l pună peste zăpezi,
Deşi l-a pus.
Omul acesta are cui să aducă Soarele.
Însă nu găseşte cum să îl aşeze ;
Oriunde l-ar pune,
Curtea interioară a căminului
Ar rămâne umbrită.
Oricum l-ar aşeza în zenit,
Umbrele găsi-vor loc
Să dănţuie înspre resemnarea
Primitorului de Soare.
Omul care a adus Soarele
Işi asuma strălucirea lui.
Dar nu işi asumă umbrele
Fără de care totul poate fi,
Însa nimic nu-i.

Privind versurile acestea ca pe un motto necizelat, nepieptănat, vreau să continui prin a spune că recent, cineva îmi spunea că a învaţat să se lupte până şi cu propria persoană.  Oare când va vedea că acest lucru nu e soluţia la nicio problemă, ci, din contră, o nouă problemă creată pe dedesuptul problemei în cauză? Dacă tot ne împarţim în două ca să putem exprima această "luptă", voi continua în aceeaşi notă pentru a sublinia faptul că e mai bine să facem echipă noi cu noi înşine. E o perspectivă mult mai constructivă.

În viaţă ar trebui să strălucim; şi nu palid şi scurt, ca o stea căzătoare, ci ca un soare cu traseu lung de boltă. Umbrit de eclipse, mâncat de pete solare, oricum. Încrederea în sine, în forţele proprii, în visele proprii dacă ele nu sunt absurde, în forţele divine dacă acelea nu exclud şi forţele proprii, în oamenii ceilalţi, dar nu încrederea oarbă în ei, nici îndoiala generalizată, curajul de a implica felurite resurse zi de zi într-o proporţie bună şi într-o cantitate considerabilă , toate acestea sunt căi rapide, interconectate şi nu neapărat bătătorite, căi spre orice, poteci montane pe care dacă mergi muţi munţii din loc; mişcare, într-adevăr.

În şcoală am învăţat să nu ne dăm bătuţi până nu ne iese; eram şi împinşi de la spate, ce-i drept, însă aşa am învăţat: să încercăm alternative, să citim iar şi iar enunţul problemei, să punem corect, şi subliniez corect, datele problemei. numai că după şcoală, în viaţă, nu ne-a mai împins nimeni de la spate; şi, dintr-un motiv care îmi scapă, am renunţat la aceste deprinderi, ne sunt mult mai uşoare resemnarea, compromisul, ascunderea pe după chibrit în spatele unei oglinzi, amânarea şi altele. 

Schimbarea, de oricare natură ar fi, nu e preferată, nu pare logică niciodată (însă nevoia de schimbare e ardentă prin definiţie, dar păstrată latentă, ca să ne jucăm puţin cu noţiunile), e în certuri cu perioadele de timp, e în opoziţie cu obişnuinţa şi siguranţa şi alţi termeni de stabilitate financiară, psihică, emoţională, pernei, acoperişului; uitaţi câte motive ca să nu schimbăm nimic, ci să lăsăm să se schimbe sau, uneori, să luptăm contra schimbării.

Suntem cumva pioni ai stabilităţii şi ai schimbării? dacă păstrăm registrul dar schimbăm foaia, putem spune că, îndreptându-ne la schimbări, schimbări şi iar schimbări, putem ajunge în dependenţa schimbărilor frivole, care aduc superficialitate. Dar, şi aici este un mare dar, superficialitatea se poate găsi şi într-o stabilitate, iar autenticitatea făcându-şi loc în ideea de schimbare; în cazul acesta, nu e nicio stabilitate autentică, nicio schimbare autentică, nici o idee dusă până la capăt, nici o nevoie rezolvată.

Viaţă scurtă, searbădă şi-atât?
Sau viceversa?


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu