Cuprins de o stare unicat, pe unu martie, am intrat pe o gură de metrou ca să ies pe alta, la Victoriei. Şi melodia din titlu o auzeam la muzicuţă. Omul care cânta la metrou avea căciula, îmblanită dar goală totodată, în faţa lui. Am fredonat refrenul când am trecut pe lângă el, şi am văzut că avea o privire mulţumită; probabil că nu vroiam în acea clipă să dau bani, ci altceva. Apoi, mi-am continuat drumul spre demisolul cadeţilor (pentru cunoscători).
Azi, patru martie, am avut iar de-a face cu vântul; l-am contemplat în termeni de suflare de viaţă, de Roah, de vânt desparţitor de ape, de ceva pe care îl vezi doar prin efectele produse, şi pe care nu-l poţi controla.
Mă opresc aici. Tind să devin mult prea inexact, şi chiar de... necontrolat. Închideţi-vă ferestrele, să nu intre vântul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu